‘Tu vei înțelege, eu sunt sigură că tu vei simți cartea mea’, mi-a spus Tatiana. Așa că mi-am propus să n-o citesc pe apucate, în câteva seri. Am așteptat o duminică, în care tot timpul din lume să fie al meu și am deschis-o. M-am lipit de ea de la primele rânduri. M-a hipnotizat. M-a răvășit. Fiecare filă a tăiat ca lama, lăsând să curgă din răni un ocean de trăiri.

Ura. Ce lume rea! Câtă lipsă de dragoste, cât egoism, câtă nesimțire, câtă urâțenie, cât cinism.

Revolta. Nu există așa ceva. Poate trezi o mamă atâta repulsie? Poate fi o mamă hidoasă? Poate fi un fiu atât de distant și rece? Oare există atâta neiubire?

Mila. Pentru acest copil, care și-a pierdut sora și a înnebunit de durere. Pentru această mamă, la zilele de naștere ale căreia nu venea nimeni.

Frica. Dar oare boala asta neagră nu se ia de la regrete, frământări, de la viața trăită nefrumos, de la neiubire, neîmpăcare cu sine, de la resentimentele pentru pașii greșiți, de la regretele de a fi ales cândva altceva decât iubirile cu ochi albaști, care îți aduceau în dar stele în loc de gulere de nutrii?

Speranța. Fiul își descoperă mama, află că are ochi frumoși și că vorbește franceza, că l-a iubit, că-l iubește. Constatăm că și acest fiu este capabil să iubească. Așa cum și-a iubit sora. Așa cum a învățat să vadă dincolo de mutrișoarele respingătoare ale melcilor, oferindu-le grijă și căldură.

Melcii. Melcii! Paginile mele preferate din carte. Dragostea este timpul, pe care îl petreci cu cineva, grija, pe care i-o oferi, momentul în care începi să vezi dincolo de aparențe. Așa cum au apărut trandafirii lui Saint-Exupéry și omul cu calul lui Vișniec, așa au venit melcii Tatianei Țibuleac. Superbă alegorie. Genială găselniță.

Revelația. În sfârșit, după ce am trecut de jumătate, am înțeles. Această carte nu e o carte despre singurătate, boală sau moarte. Este o carte despre iubire. Despre dragostea, care există oricunde, chiar și acolo unde ea nu poate fi. Chiar și în boală. Despre iubirea, care sau a existat sau va exista acolo, unde lipsește acum.

Dragostea. Ea vine ca un răspuns la toate întrebările. Așa cum Moira a venit, exact cum a prezis mama, ca un răspuns la toate întrebările fiului. Așa cum sfârcurile mușcate ale mamei, care nu s-a îndurat cândva să-și îndepărteze copilul de la piept, sunt răspunsuri la întrebările noastre. Această mamă și-a iubit copilul. Acest copil și-a iubit mama. Au iubit în felul lor. Cum au putut. Când au putut.

Poezia. Mereu cea mai complicată și greu de descifrat. Mama este un personaj căreia prozatoarea nu i-a dat un nume. Simbolică alegere. Poetică, aș zice eu. Doar viața se cheamă viață, iubirea se cheamă iubire, iar poezia se cheamă poezie. Romanul, care te zdrobește de la început cu realismul tulburător și cinismul revoltător, se transformă spre sfârșit într-o poezie, lâsând cititorul să descifreze lirismul și să se calmeze după ce a fost dat prin teasc pagină după pagină. Romanul se transformă într-o poezie de dragoste, cuprinzând atât viața cât și moartea, ca și părți sine qua non ale acestui sentiment. Și mi se pare normal. Există o altă formă literară mai potrivită pentru codificarea iubirii atotcuprinzătoare decât poezia? Nu cred.

Vara în care mama a avut ochii verzi trebuia să fie a zecea sau a douăzecea carte scrisă de Tatiana. Acest roman e un apogeu, un vârf de munte. Să scrii o astfel de carte la începuturi înseamnă să ajungi pe un munte fără să-l urci. E ca și cum ai ateriza pe acel munte din senin. Vă întrebați ce urmează? Cum va trăi cu această povară de a fi creat o capodoperă, ce va mai scrie, cum se va depăși pe sine? Eu zic să avem toată încrederea. Se va autodepăși. Luna septembrie de la sfârșitul celor 77 de capitole, în care vara nu s-a sfârșit niciodată, se împletește grăitor cu luna octombrie a anului 78 în care s-a născut Tatiana. Atunci totul abia începea. Așa cum totul abia începe acum.

P.S. Cartea trebuie tradusă și ecranizată. Pentru că există multă lume, care are nevoie de această carte. Lume, care încă nu știe că dragostea, când va veni, va veni ca un răspuns la toate întrebările, așa cum și atunci când va lipsi, va lipsi ca o întrebare în căutare de răspuns.