Vica Demici desfăşoară o activitate artistică diversă pe lângă cea oficială, de bază. E mereu în miscare, într-o permanentă căutare şi susţine că profesiunea ei de credinţă este scrisul, că această formă de exprimare reprezintă pentru ea calea de mijloc, restul fiind doar cărări adiacente. Este genul de om pe care nu trebuie să-l cunoşti pentru a alfa cum este, o privire e suficientă ca să te îndrăgosteşti de ea şi să-ţi doreşti s-o descoperi.

Motto-ul de pe blogul dumneavoastră spune așa: “Trebuie să nu vrei nimic dacă vrei să ai totul”. Eu credeam că gândurile se materializează şi trebuie să te concentrezi asupra a ceea ce-ţi doresti pentru ca dorintele să ţi se împlinească.

Într-adevăr e o formulare care foarte des provoacă discuţii şi, aşa cum de altfel e normal, nu toată lumea e de acord cu această, să-i spunem, filosofie a mea. Dar eu nici nu pretind ca motto-ul meu să fie universal adoptat şi acceptat, la mine s-a verificat concret în multe ocazii şi de aceea l-am formulat. Deci, pentru mine, cel puţin deocamdată, e valabil şi probabil pentru alţii care cred la fel. Dar să ştiţi că atunci când îţi doreşti isteric ceva, atunci când te agăţi psihotic şi îţi faci o idee fixă dintr-o dorintă, atenţia, mintea, ţi se axează exclusiv pe ea şi nu mai vezi nimic în jur. Dacă nu reuşeşti să te trezeşti, începi să-ţi pierzi controlul şi îţi poate aluneca totul printre degete. Din această concentrare exagerată, exclusivă, pe un subiect, pe o dorinţă care în momentul respectiv ţi se pare vitală şi care poate să-ţi capteze toată atenţia şi să-ţi dea iluzia că doar de îndeplinirea ei ai nevoie, poţi pierde din vedere ceva mult mai important care poate trece pe lângă tine neobservat. Şi atunci acel ceva, care poate fi o şansă unică, ceva care îţi e predestinat ţie dar pe care tu nu-l observi deoarece eşti prea absorbit de propria plăsmuire, poate dispărea definitiv, la fel ca nisipul printre degetele încleştate în obsesia aşteptării şi dorinţei. Să nu mă bănuiţi că fac reclamă zicalei cu cei doi iepuri, dar cred că în viaţă trebuie căutat un echilibru, inclusiv în dorinţe, orgolii sau stări de agitaţie sufletească.

Care este motivaţia creării şi menţinerii unui blog? Având în vedere că timp vă ia, dar profit nu aduce.

Eu cred că nu totul pe lumea asta se împarte în profit şi pierdere, cel puţin aici nu se aplică “tertium non datur”. Există şi a treia soluţie, mai ales în creaţie, unde la fel ca şi în dragostea maternă, dăruirea se subînţelege, se produce pur şi simplu, necondiţionat, fără aşteptări sau pretenţii la recompense, fără regrete pentru timpul sau energia investite. Şi în plus, profitul nu trebuie neapărat măsurat în unităţi convenţionale. Mie blogul îmi dă senzatia unei ferestre deschise către oameni, a unui spaţiu în care pot să-mi etalez gândurile. Poate că unele dintre ele ajută pe cineva să depăşească un moment sufletesc dificil, pe unii îi îndeamnă să pună mâna pe creion şi să înceapă să scrie sau pe alţii să-i pună pe gânduri pentru că s-au regăsit într-o istorioară de-a mea scrisă aşa, de-a râsu’-plânsu’. Din păcate ziua nu are atâtea ore câte mi-aş dori eu şi niciodată nu reuşesc să scriu atât de mult cât aş vrea.

Oamenii care scriu, au mai multe de spus decât ceilalţi? Sau poate au doar un spirit de observatie mai accentuat?

Oamenii care scriu, au în primul rând un curaj pe care ceilalţi nu-l au, de a-şi expune în vitrină părerile, trăirile şi experienţele sufleteşti. La fel ca orice formă a artei, scrisul se face cu talent, care e dat de o fortă superioară autorului şi cu multă, multă muncă şi dăruire, care depinde de voinţa personală a fiecăruia. Dacă mă veţi întreba ce părere am despre cei foarte puţini pe care îi recunoaştem ca fiind atinşi de aripa geniului, voi spune că ei scriu pentru că aşa le-a fost dat şi pentru că cip-ul cu care au fost înzestraţi conţine mai multă informaţie, are o mai mare capacitate de analiză şi integrare şi o mai mare putere de imaginaţie şi de anticipaţie, ei pot crea lumi paralele care să fie adesea recunoscute ca modele pentru realitate. Da, din acest punct de vedere, ei au mai multe de spus. Desigur, orice creaţie, fie că vorbim despre literatură, arte plastice, muzică sau artă dramatică, presupune sacrificiu. Fiecare creator este într-un fel sau altul un Meşter Manole, depinde doar de traseul pe care i l-a destinat cel care i-a semnat foaia de parcurs prin această lume şi de taxa de suferinţă care i-a fost fixată. În plan personal, nu ştiu dacă eu am un spirit de observaţie mai dezvoltat decât al altora şi nici nu ştiu dacă am mai multe de spus decât alţii, acestea sunt aprecieri pe care le pot face doar cititorii. Cert este că eu cunosc destui oameni înţelepţi, cultivaţi şi înzestraţi cu adânci profunzimi sufleteşti care nu scriu, poate pentru că le lipseşte curajul despre care vorbeam mai sus, sau pentru că au dobândit, din erudiţie chiar, o pudoare exagerată. Se ştie că exprimarea artistică presupune şi o oarecare doză de exhibiţionism şi asta pentru unii e mai greu de acceptat.

Diplomat poate deveni oricine?

Depinde despre ce aspect al termenului vorbim, despre un diplomat în relaţiile cu semenii sau despre diplomatul de carieră, de reprezentare. Până la urmă şi una şi cealaltă se pot învăţa şi şlefui în timp. Eu m-am ghidat mereu după principiul că e mai bine să vin seara acasă şi, amintindu-mi de tot ce s-a întâmplat peste zi, să-mi pară rău pentru că n-am spus ceva decât să-mi pară rău pentru ceva ce am spus. Aşa sunt eu, mai reţinută, nu-mi place să fac rău premeditat nici măcar cu vorba, nu-mi place să critic direct şi să-mi impun părerea, uneori nici despre ceea ce cred că este corect în accepţiunea mea. De aceea poate am ales să scriu, ca să nu fiu obligată să critic direct şi personal, să dau fiecăruia dreptul de a fi în propriul său fel, să nu judec persoane ci personaje sau situaţii colective. Desigur în viaţa reală şi eu pot greşi, la fel ca toată lumea şi probabil că sunt momente în care pot părea un exemplu care nu e bine să fie urmat. De fapt cred că esenţa diplomaţiei constă în recunoaşterea dreptului fiecăruia de a fi diferit şi personal şi în încercarea de a face corecturi globale cu subtilitate, fără a utiliza forţa. În diplomaţie, dacă e să parafrazăm celebrul citat, atâta timp cât se aud cuvintele, armele sunt obligate să tacă. Fără a fi lipsită de modestie şi neavând niciun merit în această direcţie, cred că eu m-am născut cu o capacitate de înţelegere şi de negociere necesară în mod evident unui diplomat. Revenind la întrebarea ta dacă diplomat poate deveni oricine, cred că istoria are multe exemple şi pro şi contra. Au existat şi încă mai sunt ambasadori care prin activitatea, priceperea şi efortul lor, comparabile cu actul creaţiei artistice, au evitat conflicte sângeroase, după cum au fost situaţii nefericite în care diplomaţi de carieră nu au putut repara loviturile cu gheata date de la cele mai înalte tribune. Vorbind din nou de diplomaţie ca însuşire civică personală, sunt nenumărate cazuri în care oameni de rând, printr-un banal gest nediplomatic au distrus echilibrul fragil sau viaţa fericită a apropiaţilor lor. Şi în încheiere aş spune că diplomatia ca regulă de comportament în societate, ca principiu de viaţă se poate adopta oricând. Nu e târziu şi nu e greşit niciodată.

Sunt subiecte despre care doriţi să scrieţi şi nu puteţi?

Sunt unele lucruri despre care nu este etic nici să vorbesc, cu atât mai mult să scriu. Nu am dreptul să divulg taine care nu sunt ale mele. Nu întotdeauna pot vorbi despre subiecte pe care codul deontologic al profesiei nu-mi permite să le dezbat în public. În rest, ceea ce ţine de sufletul meu, de filosofia mea, de socialul în care exist, de viaţa, de ţara mea, de dorinţele, aspiraţiile sau realizările mele, acestea sunt lumea mea şi doar a mea, aşa că eu am un drept deplin asupra lor şi ele pot deveni capitole ale cărţilor mele.

Nu vă jenaţi să cântaţi? Nu v-a fost frică de critică?

De ce să-mi fie frică de critică, ea poate fi constructivă, sau aşa ar trebui să fie. Eu cânt pentru că aşa simt. Sunt momente în care versurile se cer cântate, eu nu caut neapărat asta, ea vine de la sine. Am învăţat să cânt la ghitară şi la pian ca să mă pot acompania. Am mai spus-o, cred că muzica şi textul se completează reciproc atât ca mesaj cât şi ca forţă de transmitere. Desigur că îmi doresc să am un public care să mă asculte, cântecele mele nu sunt lucrate, căutate, ele sunt simple, curate, şi exprimă trăiri sincere ale sufletului meu. Cred că încă mai sunt mulţi semeni de-ai noştri care apreciază poezia cântată şi care chiar duc dorul muzicii folk, al îmbinării sensibile dintre puterea cuvântului şi expresivitatea inexplicabilă a muzicii, toate izvorâte din sufletul deschis al cantautorului. Sunt conştientă de faptul că nu poţi fi pe placul tuturor, nici nu-mi doresc aceasta şi nu-mi fac niciodată iluzii utopice, dar dacă un singur om apreciază sincer ceea ce tu creezi, merită să mergi mai departe.

Ce vă afectează cel mai mult procesul creativ? Sau sunteţi intangibilă?

Cred că odată cu trecerea timpului şi cu acumularea unei anumite experienţe de viaţă se instalează în mod inevitabil o stare de intangibilitate. Mi s-a spus de multe ori să nu mai scriu pentru că nu sunt o profesionistă, că nu trăiesc din asta. Dar de incomparabil mai multe ori mi s-a spus că reuşesc să creez imagini cu ajutorul cuvintelor şi să transmit stări emoţionale în care cititorii se regăsesc, şi asta mi-a dat curajul de a nu abandona scrisul. Iar de critică venită de la oameni cu buna credinţă, ale căror păreri contează mult pentru mine, am nevoie, ea mă ajută să păstrez un control real asupra a ceea ce scriu.

“Poetul în Rusia e mai mult decât poet”, zice Evtushenko. În Moldova e altfel?

Vreau să sper că şi în Moldova e la fel. Nu sunt întru totul de acord cu ceea ce se întâmplă acum în viaţa culturală de la noi, respectiv cu preluarea în totalitate, fără a ţine seama de specificul societăţii noastre, a tendinţelor şi a preceptelor culturale vestice. Consider, şi am nenumărate argumente în acest sens, că arta şi cultura din est n-au fost şi nu sunt deloc mai puţin valoroase decât cele din apus. De asemenea nu pot spune că îmi place neapărat tendinţa contemporană de a ridica vulgarul, banalul sau exprimarea subculturală la nivel de artă poetică, de dragul unei aşa-zise originalităţi sau doar pentru că aşa se întâmplă în vest, acolo uneori doar cu titlu de experiment. Sigur că sunt şi eu la curent cu tendintele actuale ale scrierii sau exprimării poetice. Recunosc, nu le împărtăşesc în totalitate. Sunt de părere că poezia, arta în general, trebuie să exprime sentimente, stări emoţionale general valabile, să sugereze sau să împărtăşească cititorului trăiri sau imagini recognoscibile. Cred că atât abstractizarea fără limită a mesajului cât şi exhibarea excesivă sau recurgerea la trivial, pornografic sau grotesc, scot poezia din aria acceptată a termenului şi o fac inaccesibilă marii mase de consumatori. Eu totuşi consider că adresarea simplă, directă, cu respectarea unor minime norme de eleganţă pot constitui calea cea mai eficientă de adresare poetică. Sunt de părere că în Moldova poetul va rămâne ceea ce descrie termenul, un creator de muzică a cuvintelor, care îşi va salva existenţa prin sinceritatea şi frumosul cu ajutorul cărora îşi va construi mesajul artistic.

Care e diferenţa între o carte care se va vinde şi una care nu se va vinde? Sau dintre o poezie care e apreciată de toţi şi o poezie la fel de bună după părerea dvs., dar care e lăsată fără atenţie?

Niciuna. Nu se ştie niciodată care, dacă şi când o carte va avea succes. Să ne amintim că premierele celor mai importante opere ale lui Verdi au fost un fiasco lamentabil pentru critică şi un imens succes pentru public. La fel s-a întâmplat şi cu Mozart, cu Beethoven sau cu autori celebri de literatură pentru care recunoaşterea şi succesul au venit la multă vreme după trecerea în nefiinţă a autorilor. Cartea înseamnă pentru mine un bun cu valoare indiscutabilă. Chiar dacă un număr restrâns de oameni au citit-o, au apreciat-o sau au trăit-o, înseamnă că a meritat să fie scrisă. Cartea e unica modalitate de a atinge veşnicia, fie că ai scris-o, fie că ai citit-o sau doar ai contemplat-o. Şi încă ceva, cartea, dacă n-am trăi în lumea aceasta atât de materialistă, n-ar trebui să fie un produs comercial, cartea, la fel ca şi arta în general şi poezia în special, ar trebui să se dăruiască. Nu cred că există cineva care are dreptul să decidă dacă poezia, dacă arta e bună sau rea. Nimeni altul decât consumatorul nu poate face asta. Nimeni nu-i poate impune nimănui să îndrăgească, să simtă o anumita poezie, o anumită creaţie artistică. Fiecare ins o va înţelege în felul său, iar cu cât vor fi mai mulţi cei care vor descoperi în ea aceleaşi asemănări cu propriile sentimente şi trăiri, cu atât mai mare va fi succesul autorului acesteia. În general, totul în această lume e subiectiv şi contextual, chiar şi recunoaşterea obiectivului . Nimic nu poate fi total standardizat pentru că aceasta aplatizează, şterge şi estompează frumuseţea diversităţii, cea care dă libertatea de a alege conform nevoilor şi aspiraţiilor personale, nativ diferite de la un individ la altul.

Scopul ultimei cărţi pe care aţi scris-o?

Am pornit întotdeauna de la premisa că poezia te face mai bun, te înnobilează sufleteşte. Eu vreau să contribui, modest dar asiduu la înnobilarea ţării mele, a compatrioţilor mei pe care-i iubesc din toată inima. Vreau ca lumea să revină la ideea că în acest climat mercantilizat, pervertit de prost gust şi de false valori, sunt necesare şi feminitatea, şi sensibilitatea sinceră, şi nobleţea sufletească, alături de revenirea la valorile morale generale ale societăţii.

Sursa: Allmoldova